A existat o vreme când scriam cu uşurinţă, spontan, cu entuziasm. Băteam cuvintele la maşina de scris şi aveam mereu grija să nu tai prea multe cuvinte ca să nu îngreunez lectura pentru corectori. În vremea aceea, cea mai frumoasă din profesia mea, mă urcam într-un tren şi coboram în locuri puţin umblate de jurnalişti. Stăteam câteva zile, încercând să fiu cât mai aproape de viaţa locului. Notam puţin, dar trăiam mult. Când ajungeam în faţa maşinii de scris, cuvintele curgeau fără să le pot opri. Erau note pe un portativ; cuvintele aveau greutate, o sonoritate şi o aparenţă de care ţineam seama atunci când aşterneam pe hârtie o frază care să se citească şi să se asculte cu egală plăcere. Acele vremuri au murit. De curand, un redactor TVR Cultural mi-a descoperit un articol din acea vreme şi m-a invitat să străbatem împreună drumul parcus în timpul trecut. Mai mult decât emoţie, mă cuprinde o stare melancolică.
Când am deschis acest blog mi-am propus să nu scriu nimic despre ceea ce făceam sau fac în meseria pe care mi-am ales-o. Astăzi, îmi acord această excepţie, din motive lesne de înţeles.
Cehii din Banat şi esenţa vieţii
Izolaţi de societate, etnicii slavi de pe Clisura Dunării trăiesc într-un timp şi spaţiu stranii
Între Orşova şi Moldova Nouă, pe Clisura Dunării se află şase sate populate de cehi.
Această zonă a Banatului este singura din România care a adunat cea
mai numeroasă şi mai compactă comunitate de cehi. Departe de ţara lor
natală, dar şi de civilizaţia românească, slavii din Banat trec prin
viaţă, urmând un stil inedit de a trăi.
Şoseaua care se prelinge pe lângă malul Dunării coteşte la dreapta, undeva după localitatea
Cozla. Cei 17 km de drum pietruit se opresc într-unul din satele ceheşti,
Bigăr. La capătul serpentinelor, frumuseţea peisajului urcă spre unica
aşezare în formă de cruce. Zece ceasuri pe zi, satul este cufundat într-o
linişte deplină. Doar seara se însufleţeşte pentru un ceas-două,
ca să revină apoi la muţenie. Am aşteptat tocmai acea oră când ferestrele
se luminează şi se aude zgomot de paşi. Aflasem că pe aceste dealuri
bănăţene, câţiva cehi au modelat spaţiul şi timpul după propria
inspiraţie.
De-o parte şi de alta a drumului, casele sunt văruite în aceeaşi culoare. Nuanţa cerului.
Uliţa era însă, pustie. În punctul în care se întâlnesc cele două
alei înguste se înalţă bi-serica romano-catolică a Bigărului, pe
care este inscripţionat anul 1876. Ca orice călător, m-am oprit în
cârciuma din drumul satului. În spatele uşii, câteva mese goale, un
televizor la care se prinde doar un post naţional şi un bărbat blond,
trecut de prima tinereţe. „Cu ce vă pot fi de folos?" mă, întreabă.
După siguranţa mişcărilor intuiesc că barul este în casa lui. „Am
auzit că pe aici oamenii trăiesc altfel, răspund şi îmi fixez privirea
asupra mâinilor lui. Ce faceţi voi în această seară de sâmbătă?".
Nu pare impresionat de întrebarea mea, dar zăboveşte câteva momente
înainte de a spune. O clipă mai târziu, un zâmbet în colţul gurii
este urmat de un semn spre uşă. „Sunt tinerii noştri şi din păcate,
singurii de pe aici. Foarte mulţi pleacă la muncă în Cehia, ori în
alte oraşe, unde viaţa le oferă mai multe şanse. Dar chiar dacă nu
mai locuiesc aici, ei nu părăsesc satul. Bigăr nu va muri niciodată".
Se aprinsese la faţă. Cu cinci băieţi şi două fete, barul lui Adam
Mlezyca era deja plin. „Ce îi aduce înapoi?", întreb din nou. Cehul
îşi aprinde o ţigară, trimite fumul spre tavan şi tace, realizând
că nu poate da un răspuns care să descrie dorul. „De obicei se strâng
la Căminul Cultural, însă acum este perioada Postului mare şi locul
este închis". Nu încearcă să evite întrebarea, ci doar să-mi ofere
o imagine a vieţii lor. „Seara, oamenii din Bigăr sărbătoresc ziua
care s-a terminat. O dată ce asculţi muzica şi păşeşti în dansul
cehilor, e greu să te mai rupi de ritm. Înainte de 1993 nu exista lumină
în sat. Aveam doar un generator pe motorină care dădea curent numai
câteva ore, seara. Soarele dicta ora de pornire a motorului. Atunci era
mai frumoasă viaţa. Nu lipsea nimeni. Ne strângeam toţi cei 260 de
bigăreni şi cântam. Când se oprea curentul, satul cădea în beznă
şi numai luna nu te lăsa să-ţi bagi degetele în ochi. Acum avem lumină,
sunt condiţii de viaţă civilizată, e drept, dar ne întâlnim în grupuri
mai mici, şi parcă nici atmosfera nu mai este aceeaşi".
Spiritualitate în formă de cruce
Duminica este ziua când cehii se întâlnesc cu divinitatea. Cu o oră înainte de miezul
zilei, drumul în formă de cruce se umple pentru câteva clipe. Oamenii,
îmbrăcaţi în hainele cele mai bune, se îndreaptă spre centrul satului,
la biserică. De mai bine de 165 de ani, în ziua de odihnă, satul rămâne
gol în timpul rugăciunilor. Preotul nu vine în fiecare duminică, din
cauza celor 17 km de drum pietruit pe care nu-i străbate cu uşurinţă.
Slujbele se ţin doar la sărbătorile mari. Totuşi, ab-senţa părintelui
nu-i împiedică pe cehi să se închine. Ei ştiu să se roage şi singuri.
Ca să fie o rân-duială, cineva trebuie să înceapă rugăciunile. Şi
acesta este Iosif, de 54 de ani. Doar cei bolnavi lip-sesc de la slujbe.
Asemeni preotului, şi doctorul urcă arareori. Distanţa i-a învăţat
pe oameni să se îngrijească singuri. Cu leacuri băbeşti sau cu vitamine.
Cele mai bătrâne femei din sat sunt, la ne-voie, moaşe. De câţiva
ani, de când cinci dintre bigăreni şi-au cumpărat maşini, femeile
au ajuns să nască în spitalul din comuna Berzasca. Acolo ajung şi copiii
care termină cele patru clase primare. Cu fiecare an care trece, numărul
micuţilor scade. Dar satul nu va muri niciodată, după cum susţin aproape
toţi bătrânii. „La noi, totul ajunge cu mare întârziere, spune o
femeie. Chiar şi despre sfârşitul lumii vom afla mult mai târziu".
Veşnicia s-a născut în Bigăr
În anul 1827, când a luat fiinţă, satul se numea Schnelleruhe. Se spune că varianta germană
a numelui aminteşte de generalul Andreas Schnelle care se pare că înnoptase
în acele locuri. Cu ani în urmă, satul era condus de garnizoana militară
din Berzasca, iar după cel de-al doilea război mon-dial, populaţia ajungea
la aproximativ 900 de locuitori. Statul român, în urma unei colaborări
cu Cehia a făcut o repatriere, în jurul anului 1947.
Începând de atunci, în fiecare an, bigărenii pleacă să muncească în Cehia. Dar în perioada
concediului şi mai ales a sărbătorilor, aproape toţi se întorc să
petreacă împreună. Mulţi dintre cehii care au rămas în Banat au format
familii mixte. „Românii din casele bigărene n-au avut niciodată sentimentul
că trăiesc într-o comunitate străină, povestea Adam. Toţi cehii de
aici vorbesc şi scriu foarte bine româneşte, iar una din lecţiile învăţate
de la părinţi constă tocmai în simţul de a nu folosi limba maternă
atunci când în preajmă se află o persoană ce nu o înţelege".
Spectacolul vieţii
În ultima duminică din luna octombrie a fiecărui an, aşezarea e în plină sărbătoare.
Nedeia, asemeni rugilor de prin alte sate, este una dintre cele mai sfinte
sărbători şi aminteşte de data când a fost sfinţită biserica din
sat. Lăcaşul poartă hramul Sfintei Tre-imi şi a fost târnosit în
ziua de Sf. Havel. Mai există şi alte două sărbători la care bigărenii
ţin foarte mult - Fărşang şi Festivalul popu-lar al cehilor. Fărşang
se ţine în ultima duminică dinaintea începutului Postului mare.
Sărbătoarea începe, de fapt, de sâmbătă şi se încheie luni seara. Deschiderea aparţine
tinerilor, care prin balul pe care îl organizează dovedesc că sunt urmaşii
pământurilor de pe coline. Duminica e destinată celor căsătoriţi
şi bătrânilor. Atunci distracţia e mai domoală, căci nu se cade ca
oamenii, stăpâni pe ograde, să „salte" laolaltă cu ultima generaţie.
Sărbătoarea se încheie cu un bal, Voracky, ţinut în ziua de luni.
Începutul de săptămână este momentul întâlnirii dintre tineri şi
vârstnici în jurul unui pom împodobit cu roadele pământului. Cu două
săptămâni înaintea Paştelui, fetele umblă prin sat cu materiale pictate
şi lucrate de propriile mâini, pe care sunt înscrise motto-uri celebre.
Înzestrate de natură cu voci răsunătoare şi melodioa-se, fetele îşi
dedică talentul tinerilor pretendenţi la mâna lor. Tinerele anunţă
sosirea Paştelui, a sfârşitului chinurilor şi al suferinţelor. În
schimbul cântecelor, ele primesc ouă aprins colorate.
Oamenii din Bigăr au ales ca şi sărbătoarea dintre ani să se desfăşoare într-un mod
inedit. Sub „haina" unei piese de teatru, sătenii sunt actorii propriilor
vieţi. În seara de revelion, bigărenii joacă subiecte din propriile
destine. Şi cum în orice viaţă există momente dramatice, conflicte,
încercări psihice şi răsturnări de situaţii, spectacolul reuşeşte
să prindă ca-ntr-o ţesătură cele mai interesante şi neprevăzute
întâmplări şi să le aducă în faţa consătenilor.
Colonizarea Banatului cu cehi
Sosirea primului val de colonişti cehi în Banatul românesc a fost impulsionată de un anume
Magyarly, negustor de lemne originar din Oraviţa care, prin promisiunile
lui, a atras câteva zeci de familii cehe în această zonă. Astfel, în
1823 a luat fiinţă primul sat cehesc, Sf. Elisabeta, care a dispărut
ulterior din cauza lipsei de apă. Un alt sat, Sf. Helena, a fost înfiinţat
cu cea mai mare probabilitate în anii 1824-1825. Se spune că cele două
aşezări au purtat numele fiicelor lui Mag-yarly. Acesta nu şi-a respectat
însă promisiunile şi o dată ajunşi la strâmtoare, coloniştii cehi
au cerut să fie încadraţi în unităţile de grăniceri din zonă. Cel
de-al doilea val de colonişti cehi, care au venit în anii 1827-1828,
a fost organizat deja de autorităţi militare care şi-au asigurat astfel
grănicerii într-o zonă nelocuită. În această perioadă au luat fiinţă,
după planuri strategice militare, celelalte sate: Bigăr, Eibenthal, Gârnic
şi Şumiţa, precum şi Frauenwiese care a dispărut în anii '60 ai
secolului XIX. La ultimul recensământ al populaţiei, cel din 1992, minoritatea
cehă din toată România număra 5 800 de persoane.
Celebritate în vale
Un motiv de mândrie al bigărenilor este faptul că unul dintre cei mai renumiţi pictori naivi
din Cehia a trăit în satul lor, Řehak Iosif a pictat interiorul bisericii,
dar şi propria locuinţă. Pereţii casei înfăţişează portrete şi
peisaje din lumea care l-a impresionat. Una dintre picturile admirate de
cei mai mulţi cehi este cea în care Ceauşescu apare alături de preşedintele
american Regan. Familia rămasă după moartea sa afirmă că această
„întrevedere" era un vis neîmplinit al lui Ceauşescu, pe care Řehak
a putut să-l realizeze cu pensula. Despre pictor, soţia Magdalena poveşte
că a fost unul din cehii care au refuzat să plece din Bigăr, chiar dacă
în ţara natală se bucura de o mai mare popularitate. „Frumuseţea
locului, liniştea şi cerul au fost îndeajuns pentru ca Řehak să nu
renunţe la Bigăr şi decizia asta i-a oferit fericirea după care toţi
alergăm", a spus femeia care a împărţit cu el fericirea.
Adriana Nica
Agenda
nr. 13/30 martie 2002
Dragi cititori, 
