Ţară cu oameni de căpătat

Cu laptele şi pâinea în sacoşa bio am ieşit din supermarket direct în faţa scenei din Mall. Pe o muzică cu mulţi decibeli şi fără valoare se auzeau versurile păpuşelor pussy cat: "wish your girlfriend was hot like me?/wish your girlfriend was freak like me?". Pe scenă, câţiva copii de şcoală primară dansau. Fetiţele făceau toate la fel, semn că au avut coregraf. Se mângâiau pe trup şi se aplecau arătând fundul părinţilor care aplaudau încântaţi.

Am ajuns la lucru şi am deschis televizorul. La Realitatea Tv, ministrul culturii declara că nu ştie ce operă a văzut, dar i-a plăcut, şi că nu este menirea lui să critice prestaţia artiştilor. Povestea însă că a fost fascinat de croitoresele din spatele scenei, cele care cos de zor la costume pe un salariu "de mizerie", de 10 milioane lei.

În acelaşi reportaj, Scandal la Operă, un jurnalist reţine că ministrul culturii (care face de râs numele Paleologu) a declarat că demnitarul s-a chinuit "ca artiştii să capete lefurile", ca şi cum nu şi le-ar fi meritat.

Să nu ştie ministrul sensul verbului a căpăta? ( CĂPĂTÁ, A obţine un lucru solicitat, a primi (în dar sau de pomană). Loc. adj. De căpătat = primit de pomană, obţinut prin cerşeală. Sursa: DEX '98) sau tocmai că îl cunoaşte l-a folosit intenţionat?

Mareşalul şi filmele

Mareşalul are blog. Scrie despre filme. Mareşalul e un tip care gândeşte bine. Distinge binele de rău, frumosul de urât, arta de kitsch. Mareşalul analizează filmele cu răbdarea unui cercetător şi precizia unui chirurg.
Aşadar, Filmele Mareşalului merită atenţie.
Pentru următoarea cronică, recomand Amiralul

La mulţi ani!

Astăzi, tatăl meu împlineşte 63 de ani. Şi acest blog a ajuns la un an de la primul meu post. Dacă aş face bilanţul celor 12 luni de postări n-aş fi prea încântată de rezultat. Când l-am deschis, proiectul arăta altfel, dar m-am pierdut pe drum, ca în multe alte situaţii. Dar nu fac bilanţuri şi nici proiecte de viitor. Am vrut să-l şterg de mai multe ori, dar nici asta n-am avut curaj.
Acum visez la cer senin şi cuvinte fără înţelesuri ascunse...

La mulţi ani, bătrâne!

Si te contara

Povestea scrisorilor de dragoste

Textul este scris de Eduardo Galeano şi este citit de cantautorul Ismael Serrano
traducerea şi neadaptarea- adriatika


Povestea scrisorilor de dragoste

Eduardo Galeano


Ei s-au cunoscut din întâmplare, ca atunci când se întâlnesc marile iubiri, aproape mereu din întâmplare, de la un apel făcut din greşeală, dintr-un joc al destinului.
Ceea ce li s-a întâmplat celor doi a fost ca, într-o zi, el să stea într-o cafenea aşteptând o persoană care nu a mai venit şi, evident, a văzut-o pe ea, aşezată la o masă din cafenea, răspândind raze de lumină. Astfel că, sătul de aşteptare nu a mai stat pe gânduri şi a spus:
- Bun, dacă tot am venit până aici, nu pot să nu profit de această ocazie.
S-a apropiat de masă şi a spus:
- Îmi permiteţi?
- Sigur
Asta se întâmplă numai în poveştile pe care ţi le spun alţii, niciodată în viaţa reală, în general, când întrebi:
- Îmi permiteţi?, ţi se răspunde – Să ce?
Poate că şi ea aştepta pe cineva care nu a mai venit, cine ştie, ar trebui să inventez altă poveste în care ea răspunde “Să ce?”, însă în acest caz, ea l-a invitat să ia loc şi el s-a aşezat.
Şi cum, bineînţeles, nu aveau despre ce să vorbească, el a spus:
- Ce citeşti? Din nefericire el nu citise nimic de acel scriitor, astfel încât începuse rău, foarte rău, nu aşa.
- Păi, hmm… frumoasă zi, însă imediat au aprofundat întrucât ea a răspuns:
- Într-adevăr este o zi frumoasă, chiar dacă nu se arăta. Încet-încet el a reuşit să-şi învingă acea timiditate care îl caracteriza şi au trecut la discuţii serioase. La început el, ca să-i atragă atenţia a spus o minciună, că era scriitor, mai târziu a recunoscut că niciodată nu a publicat nimic, dar asta a fost mult târziu, când deja se cunoşteau şi când trecuseră de la cafea la trabuc şi coca cola.
Pe atunci, deja descoperiseră că au mai multe afinităţi decât credeau, că împărţeau aceleaşi gusturi cinematografice, ceea ce l-a făcut pe el să spună:
- Auzi, şi dacă mergem să vedem ăla…ai văzut Viaţa e frumoasă?
Iar ea:
- Nu
- Auzi, rămâne să mergem în acest sfârşit de săptămână…
- Bine.
Şi în acel weekend, poate ca să o impresioneze pe ea sau nu, el aproape că se rupea de plâns la fiecare scenă în care apărea flăcăul, iar asta a înduioşat-o, crezând că plângea pe bune.
Coincideau şi în gusturi muzicale, aşa că a întrebat-o:
- Auzi, în acest sfârşit de săptămână cântă Ismael Serrano.
- Ismael cine?
- Păi ţie nu-ţi plac cantautorii?
- Cei veritabili.
A convins-o şi au ajuns la concert. Când a început melodia “Vertigo”, a îndrăznit şi a luat-o de mână.
Şi puţin câte puţin, inevitabil s-au îndrăgostit, dar nu datorită acestui Ismael Serrano, nici a cântecului Vertigo, poate că mai degrabă de la plânsul din cinema, de la Viaţa e frumoasă. Într-o dimineaţă el şi-a dat seama că este îndrăgostit lulea , urmând să se întâlnească cu ea în acea cafea în care s-au cunoscut din întâmplare. Momentele cel mai importante par mereu să coincidă cu aceleaşi locuri, nu ştiu sigur ce am vrut să spun, dar sună bine fraza.
Dar s-a întâmplat în acea cafenea, în care ea a spus:
- Ştii, cred că trebuie să plec o perioadă.
- Eu vroiam să-ţi spun contrariul, să rămâi lângă mine toată viaţa, ea a răspuns:
- Nu-ţi fă griji pentru că voi aştepta ziua întoarcerii ca să continuăm drumul pe care împreună l-am început. În plus, la fiecare 15 zile,punctual, îţi voi trimite o scrisoare în care îţi voi povesti tot ce am făcut, tot ce simt, tot dorul pe care ţi-l port şi tot puţinul timp care ne va rămâne până ne revedem.
El a răspuns:
- Bine, dar dacă nu pleci va fi şi mai bine, nu?. Dar a plecat. S-a întâmplat atunci când el a realizat că era înnebunit după ea şi că nu există niciun elixir care să-l facă să o uite, că nu era adevarată vorba aceea “cui pe cui se scoate”, că uneori este adevărat că există dragoste la prima vedere, dar oare există alta?
La fiecare 15 zile, punctual, a ajuns scrisoarea ei, toată plină de săruturi, de iubire şi de dor, iar el a plâns, de această dată la modul cel mai serios. Şi păstra scrisorile cu multă atenţie. Au mai trecut 15 zile şi alte 15 şi alte 15, iar scrisorile se strângeau. Viaţa lui consta în aşteptarea acelei cinsprezecea zi, când el urma să deschidă cutia poştală, unde se afla scrisoarea de dragoste în care ea promitea că se va întoarce, aşteptând acea scrisoare în care îi spunea că urma să revină curând.

Şi au trecut ani, mulţi ani, iar scrisorile aproape că nu mai aveau loc în casă. Şi-a cumpărat o cutie imensă în care să păstreze toate scrisorile, pentru ele erau marele lui tezaur, întrucât el trăia ca să citească scrisorile ei, ea fiind iubirea vieţii lui. Aşa au mai trecut zece ani, cred, 15 poate, nu-mi amintesc. Într-o zi, fără să ştie cum nici de ce, ea a renunţat să-i mai scrie, iar în a 15-a zi el a găsit cutia poştală goală şi inima i s-a frânt.

Acum, el putea să mai trăiască doar din amintiri, citind acele scrisori pe care ea le scrisese cu atâta iubire, acele scrisori ce reprezentau cea mai importantă avere a lui. Într-o zi a ieşit din casă pentru că trebuia să iasă, când nişte hoţi i-au spart locuinţa. Când au zărit cutia imensă n-au stat mult timp pe gânduri şi au furat-o, crezând că acea cutie trebuie să ascundă vreun tezaur, averi importante, ceea ce existau în realitate. Şi au luat cu ei cutia imensă.


Imaginează-ţi cât de devastat era protagonistul nostru când a ajuns acasă şi a realizat că i-au furat ceea ce iubea cel mai mult, ceea ce îl ţinea în viaţă în unele după-amizei de duminică, când nu suna nenorocitul de telefon, când el citea acele fraze pine de promisiuni, cine ştie, poate false. Se întâmplă ca hoţii să fie oameni buni, iar ăst aera cazul. Însă imaginează-ţi ce faţă au făcut hoţii când au deschis cutia şi au găsit o mulţime de scrisori de dragoste, de declaraţii imposibile.

Capul bandei de hoţi s-a supărat puţin, întrucât cutia cântărea, iar să o scoţi din ascunzătoare nu era deloc floare la ureche. Omul nostru vagabonda muribund pe străzile oraşului, în speranţa că va găsi vreo scrisoare sau pe cineva care să-i povestească de vreo cutie imensă plină de scrisori, mergea pierdut fără să ştie ce să facă. Şeful hoţilor a dat ordin ca acele scrisori să fie aruncat eîn râu sau să fie arse, orice, numai să dispară imediat.

Dar cel mai tânăr dintre hoţi era mai bun şi i-a venit o idee. Într-o zi, omul nostru a ajuns acasă după ce căutase toată dupa amiaza, iar când a deschis cutia poştală ghici ce a găsit? O scrisoare.
Hoţii se deciseră să-i trimită scrisorile aşa cum obişnuia ea, punctual, la fiecare 15 zile, într-o ordine riguroasă. Acum în el reînviase speranţa de a retrăi acele momente, acele clipe în care într-o zi va citi acea scrisoase în care ea spune:
- Curând voi fi acolo!


Cuento de las cartas de Amor - E. Galeano

"Ellos se conocieron por casualidad, que es como se suelen encontrar los grandes amores, casi siempre por casualidad, por una llamada equivocada, por un encuentro fortuito.
A ellos lo que les paso fue que él había quedado en aquel café con una persona que no vino, y claro, la vio a ella sentada en la mesa del café, radiante, así que, harto de esperar no se cortó un pelo y dijo:
-Bueno, ya que he venido hasta aquí, no puedo desaprovechar esta ocasión.
Se acercó a la mesa y dijo:
-¿Me permite?
-Por supuesto
Esto sólo suele pasar en las historias que te cuentan otros, nunca en la vida real, por lo general cuando dices:
-¿Me permites?, dicen -¿De qué?
A lo mejor ella estaba esperando a alguien que tampoco vino, quién sabe, yo qué sé, habrá que inventar otra historia en la que ella le dice ¿De qué?, en este caso ella lo invito a él para que se sentase, y él se sentó.
Y claro, no había de que hablar, y:
-¿y qué lees? Lo malo fue que él no había leído nada del escritor que ella estaba leyendo, y ya mal, empezamos mal, muy mal, por ahí no.
-Pues bonito día Pero enseguida empezaron a profundizar, por que ella dijo:
-Sí la verdad es que hace un bonito día Y aunque no lo hiciera. Pero poco a poco él fue venciendo esa timidez que le caracteriza y fueron profundizando. Al principio él para llamar su atención contó alguna mentira, que si era escritor, luego reconoció que nunca le habían publicado nada, pero eso vino más tarde, cuando ya se conocían más, cuando pasaron del café a la habana con coca cola.
Por entonces ya estaban descubriendo que tenían más afinidades de las que pensaban al principio, y compartían gustos cinematográficos, y por eso fue que él le dijo:
-Oye, y si vamos a ver esta, ¿has visto La vida es bella?
Y ella:
-No
-Oye, quedamos el fin de semana
-Vale Y aquel fin de semana pues, yo no sé muy bien si para sorprenderla o no, pero el caso es que él rompía a llorar en cada escena en la que salía el chaval pequeño, esto a ella le enterneció, yo quiero pensar que era de verdad.
Resulta que coincidían en más gustos, y también en los musicales, y le dijo:
-Oye, este fin de semana toca Ismael Serrano-Ismael ¿qué?
-Pero a ti, ¿te gustan los cantautores?
-Los de verdad me gustan Pero él le convenció a ella y fueron. Cuando el empezó a cantar aquella de "Vértigo", pues se atrevió a cogerle la mano. Y poco a poco se fueron inevitablemente enamorando, pero no por esto de Ismael Serrano, ni por el Vértigo, quizá más por aquello de llorar con La vida es bella. Una mañana él se levanta y al abrir los ojos se da cuenta de que está perdidamente enamorado de ella, y quedaron entonces en aquel café en el que se conocieron por casualidad. Los momentos importantes suelen coincidir casi siempre en los mismos sitios, no estoy muy seguro de lo que acabo de decir, pero es una buena frase.
Pero fue en aquel café en donde ella le dijo:
-Sabes, creo que me tengo que ir durante un tiempo
-Yo te iba a decir casi lo contrario, que te quedaras conmigo para toda la vida, y ella dijo:
-No te preocupes porque yo estaré esperando el día que vuelva para retomar contigo este camino que emprendimos, además, cada quince días puntualmente te mandaré una carta en la que te contaré todo lo que he hecho, todo lo que siento, todo lo mucho que te echo de menos, y todo lo poco que nos falta para vernos.
Él dijo que bueno, que vale:
-Pero que si no te vas casi mejor, ¿no?. Pero se fue. Fue entonces cuando descubrió que aquello no tenía remedio y que estaba perdidamente enamorado, que no había ningún elixir que hiciera que la olvidase, que no era cierto aquello de que un clavo saca otro clavo, que a veces es cierto que los amores a primera vista existen, bueno, ¿es que acaso hay otros?.
A los quince días puntualmente llegó la carta de ella, toda llena de besos y de caricias, de te echo de menos, él lloró, y esta vez era de verdad. Y guardaba las cartas con mucho cariño encima de la mesilla. Pasaron quince días, y otros quince, y otros quince, y otros quince, y las cartas se iban acumulando. Y su vida consistía en esperar a que llegara el decimoquinto día, abrir el buzón y encontrar la carta de amor en la que ella prometía volver, esperar esa carta en la que ella le diría que volvía pronto.

Y pasaron años, muchos años, y ya las cartas casi no cabían en la casa, se compró una gran caja fuerte para guardar todas las cartas, porque eran su gran tesoro, porque vivía para leer las cartas que ella le había escrito, porque ella era lo que más quería, y así pasaron creo que diez años, quince, no me acuerdo. Y un día ella, sin saber como ni porqué, dejó de escribir, y al quince día él se encontró el buzón vacío, y el alma partida en dos.

Ahora solo podía vivir del recuerdo, leyendo las cartas que ella le había escrito con tanto cariño, aquellas cartas eran su mayor tesoro.Un día él salió de casa, porque tenía que salir, y unos ladrones entraron en su casa. Al ver allí la gran caja fuerte no se lo pensaron dos veces, porque pensaron que debía esconder algún gran tesoro, grandes riquezas, y realmente no era. Y se llevaron la gran caja fuerte.

Imagínate la desolación de nuestro protagonista cuando llega a su casa y se da cuenta que le han robado lo que más quería, lo que le hacía sentirse vivo algunas tardes de domingo cuando no sonaba el jodido teléfono, cuando releía aquellas cartas y aquellas promesas quién sabe si falsas. Suele pasar que los ladrones son buenas personas, y este era el caso. Pero imagínate la cara de los ladrones cuando abren la caja fuerte y se encuentran montones de cartas de amor, declaraciones imposibles.
El jefe de los ladrones se enfadó un poquito, pues la caja pesaba, y llevarla a la guarida no era moco de pavo. Nuestro hombre vagaba casi moribundo por las calles de su ciudad, con la esperanza de encontrar alguna carta, o a alguien que le hablara de una gran caja fuerte llena de cartas, perdido sin saber ya qué hacer. El jefe ladrón lo que dijo es que aquellas cartas lo que había que hacer era tirarlas al río o quemarlas, lo que fuera, pero que desaparecieran de inmediato.
Pero el más joven de los ladrones era más bueno, y se le ocurrió una gran idea. Un día, nuestro hombre llegó a casa después de estar buscando toda una tarde, y al abrir el buzón ¿Adivina lo que se encontró?... Una carta.

Los ladrones habían decidido mandarle las cartas tal y como ella se las había mandado, puntualmente cada quince días, por riguroso orden.Ahora él resucitaba con la esperanza de revivir aquellos momentos, aquellos momentos en los que quizá un día leería la carta en la que ella diría:
-Pronto estaré allí"

Inventarul unei zile

Coşmar. Atac nejustificat. Neputinţă. Agresiune inutilă. Durere
Ceaţă
A trecut o lună de la primul sms
Prima cafea. Bună
La mulţi ani unei prietene.
News. Multe ştiri. Bad news
A doua cafea. Proastă
Bucuria unui blogger
Soare. Mult soare.
Francisco Ayala. 103 ani. Lectură. Zâmbet. Memorie perfecţionată
Cactusul roşu. Poveşti. Dorinţă de a înţelege
A treia cafea. Apreciată
Coşmar. Coincidenţă? Grija fostului soţ
Loyd.Spaghetti
Plimbare prin soare
Întâlnire neaşteptată. Coincidenţă? Falsitate. Descurajare
Lacrimi la telefon. Suflet rănit. Disperare. Încurajare. Sprijin moral. Neputinţă
Zâmbetul unui copil. Porumbei
Speranţă
40 lei Remember
Software. Probleme
A patra cafea. Proastă
Poezie. Jose Angel Buesa
Celular. Prieten. Cuvânt neîmplinit. Tăcere
Symbelin
Duş
Beznă. Linişte
Texte de kkt
Muzică:Aisi lagi lagan
Miezul nopţii
Alarmă 4:30
Un vis: Bărbierul din Sevilla
Fools Day ended

Filă de jurnal

Dincolo de punctul de interes


Învăţată să creadă mereu că dincolo de furtună iese soarele, a deprins aşteptarea. A pândit cu nerăbdare acea parte opusă doar atunci când dincoace nu îi era bine. Dincolo se înfiinţa numai când dincoace fiinţau suferinţa, durerea, plânsetul şi bocetul, şi se desfiinţa atunci când fericirea, binele, zâmbetul îi erau aproape. Precum timpul când e cântărit cu balanţa sufletului în secunde şi eternităţi, cele două adverbe se măsurau diferit.
Mă aşezai să aştept aşteptarea, zicea el, nu cu voce tare, ca să nu creadă lumea că e nebun.
Prinse curaj şi vorbi:
- O lucrare închisă are punctul de interes aici, şi arăta cu degetul un punct imaginar, aşezat pe o pânză la fel de imaginară. Punctul de interes nu poate să vină din centru, însă dacă e vorba de o lucrare deschisă, precum vămile văzdului, atunci e altceva.
Trase aer în piept şi continuă explicaţia punctului de interes şi a secţiunii de aur, care-l defineşte. Pentru el, totul era simplu, aşa cum explica. Nu putea să înţeleagă cum alţii nu pricep. Din punctul lui, totul era clar, dar nu putea să vadă că între el şi ceilalţi era cam ce e între dincoace şi dincolo.
De partea cealaltă a mesei era ascultat cu atenţie, deşi era dincolo de masă, unde nimic nu era lămurit, nici simplu. Salvarea momentului venise dintr-un alt punct lipsit iniţial de interes, punct care nici măcar nu era înscris pe hartă sau pe pânza imaginară. Fata adusese pizza.

9 ianuarie 2007

mult după miezul nopţii

Nota de subsol: În imagine, poza după lucrarea Vămile Văzduhului, a pictorului Cătălin Iriza

Se fărâmă colţul cubului

A tăcut cuvântul. Apoi, modelatorul şi-a încrucişat degetele pe piept.

A murit poetul. Cu el l-a luat şi pe sculptor. Peter Jecza ne arăta ce ne spunea Nichita. Dumnezeu să-i odihnească!

Lectia despre cub

Se ia o bucată de piatră
se ciopleste cu o daltă de sânge,
se lustruieste cu ochiul lui Homer,
se răzuieste cu raze
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de nenumărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
si mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
si brusc se fărâmă un colt de-al cubului.
Toti, dar absolut toti zice-vor :
-Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colt sfărâmat!

Dupa despartire/ramane o tristete de sabie ruginita

A murit Ion Dolanescu. Breaking news la Realitatea Tv

A murit Petre Stoica. Niciun cuvant.

Avem repere, avem valoare, vorba dilematicilor.

Petre Stoica

Dupa despartire
ramane o tristete de sabie ruginita
sarea din paine se intuneca
lumina din floare putrezeste
si ramane un spatiu nemarginit
plin de oglinzi care te inghit mereu si mereu

ramane o tristete de sabie ruginita

Jeunesse lève toi

Tatălui meu,

In the deathcar, we're alive

Ce bucurie să cobori în tine şi să revii adolescent, aşa pe nesimţite. Să mergi cu un prieten pe stradă, el să transmită un mesaj pe care doar tu să-l poţi descifra şi să începi să râzi din tot sufletul. Să dansezi la miez de noapte în ploaie şi să nu-ţi pese că unii trecători pot gândi, luându-se după mişcările deşuete, că ai băut mai mult. Să ridici capul, să deschizi braţele şi să îmbrăţişezi ploaia râzând.

Ce încântare să uiţi timp de câteva minute de probleme, responsabilităţi, îndatori, conduită de om matur, etichete comportamentale şi să fii adolescent. Să alergi pe marginea îngustă, să simţi pericolul venind şi să râzi.


O astfel de bucurie am trăit eu în această seară. Parcă m-aş fi întors în timp. Parcă aş fi trăit preţ de câteva minute, ca Daria şi Mark, din Zabriskie Point. Apoi am realizat cât de uşor am renunţat la joacă, la nebunii, la bucuria de a râde tare, fără înfrânare. Mi-am pus limite ca să ...fiu în rând cu lumea matură, responsabilă. Şi totuşi nu sunt acolo. Sunt vie!
Mulţumesc, Solarian!
In the deathcar, we're alive.

Mă întorc la Zabriskie Point.

Noir desir - Le vent nous portera

Graţie lui,



Je n'ai pas peur de la route
Faudrait voir, faut qu'on y goûte
Des méandres au creux des reins
Et tout ira bien là
Le vent nous portera

Ton message à la Grande Ourse
Et la trajectoire de la course
Un instantané de velours
Même s'il ne sert à rien va
Le vent l'emportera
Tout disparaîtra mais
Le vent nous portera

La caresse et la mitraille
Et cette plaie qui nous tiraille
Le palais des autres jours
D'hier et demain
Le vent les portera

Génetique en bandouillère
Des chromosomes dans l'atmosphère
Des taxis pour les galaxies
Et mon tapis volant dis ?
Le vent l'emportera
Tout disparaîtra mais
Le vent nous portera


Ce parfum de nos années mortes
Ce qui peut frapper à ta porte
Infinité de destins
On en pose un et qu'est-ce qu'on en retient?
Le vent l'emportera

Pendant que la marée monte
Et que chacun refait ses comptes
J'emmène au creux de mon ombre
Des poussières de toi
Le vent les portera
Tout disparaîtra mais
Le vent nous portera


Traducere aproximativa facuta de un canadian

I'm not scared of the road
We should see, must taste
From meander in the hollow of your breast
And there everything will be OK
The wind will carry us

Your message to Ursa Major ******
And the trajectory of your race
An instant of velvet
Even if it's not useful though
The wind will take it away
Everything will disappear but
The wind will carry us

The caress and the grapeshot
And that wound that tears us appart
The palace of everyday
From yesterday and tomorow
The wind will carry them

The genetic in shoulder-belt
Chromosom in the atmosphere
Taxis for galaxies
And my flying carpet says ?
The wind will take it away
Everything will disappear but
The wind will carry us


This perfume of our dead years
What can knock at your door
Infinity of destinies
We lay some but what do we retain?
The wind will take it away

During the tide rises
And everyone is doing its accounts
I take in the hollow of your shadow
Dusts of you
The wind will carry them
Everything will disappear but
The wind will carry us

Nu mă fac mare

Alejandro Sanz & Paolo Vallesi - Grande
Composição: Alejandro Sanz

Yo soy quien
Se dormía en las clases de historia
Y aún me vez con mi propia manera de ser
Soy el niño
Que el amor declaraba en forma de canciones
Disfrazando por vergüenza tanto delirio

Soy un niño apesar de los treinta cumplidos
Se bien que nunca daré lo que es mio,
Los recuerdos con que me crie...
Siempre niño, que al mirarme al espejo
Descubrí que lo improtante
Es ser igual por dentro..

Y luchar cada minuto, que no se malgaste, no quiero hacerme...

Grande, no quiero hacerme grande
Y traicionar un sueño
Grande es nuestra libertad..
Se que hay estrellas, no cuantas hay,
No se muy bien cual es mi edad,
Da igual si estamos de visita...
Creceré sin ser grande eso es lo que hay...

Yo no soy
De esos tipos que fingen ser fuerte
No me voy
A esconder cuando quiero llorar
Por que es mas digno mostrar
El valor en un gesto que enfría un sólo instante
Por que dentro de nosotros,
Siempre, nace el alma de un gigante..



Grande, no quiero hacerme grande
Y morir por dentro..
Grande, es nuestra libertad..sin pensar..
Por esas canas, cuantas habrá,
Da igual cien años o un millar,
Da igual si estamos de visita...
Creceré, pero no me haré grande eso es lo que hay

Y quizá, quizá
Cuanta mentira es la verdad..hallarás..
Cuento contigo sin contar ni tus tristezas ni tu
Edad..
Yo sólo cuento las sonrisas..
Por que estamos de visita..crecerás, sin ser
Grande....

No quiero hacerme grande...

Cum mi-am petrecut drumul spre casă

În drum spre casă, mi-am amintit de Mareşalu', pe când era atât de dependent de a citit, încât ajunsese să descifreze până şi scrisul mărut de pe ambalaje. Mi-am amintit pentru că m-am surprins citind pe stradă, ca să nu număr paşii spre casă, iar drumul să mi se pară mai scurt.

Astăzi aveam o revistă în mână. Una compusă, scrisă şi editată de timişoreni. Primită de la prietenul Solarian. Am deschis-o şi am găsit câteva versuri. Le-am glăsuit pentru că mi-au plăcut. Hmmm, a spus Solarian, îmi sună cunoscut, poate-s copiate. Nu aveam proba plagiatului şi am zis că poate nu. Apoi am dat paginile până la semnătura unui prieten. Un mare pasionat de istorie şi sociologie care ajuns să scrie SF. De fiecare dată când îi citesc un text, mi se întâmplă acelaşi lucru ca atunci când l-am descoperit pe Homer. A trebuit să citesc de şase ori Iliada ca să pot înţelege cine sunt, dar mai ales ce fac Jupiter-Zeus, Discordia, Minerva, Junona. Ori Achile, Ulise, Aiax, Idomeneu, Diomede, bătrânul Nestor, doctorul Mahaon şi Agamemnon, alături de fratele lui, Menelaos. Textele prietenului le citesc de trei ori ca să pot face harta personajelor şi să văd cine e subiectul care face acţiunea în frază. Semn că am evoluat.

Apoi am ajuns la un fost coleg. Un adevarat pasionat de literatură SF, chiar traducător, care a ajuns şi el în corabia "presarilor". Povestea lui cu stafii merită toţi banii. Eu aştept ziua în care voi cumpăra un roman "real" sf cu numele lui pe copertă ca autor, nu ca traducător. Cu paşi mărunţi, dar siguri, am ajuns la pagina semnată de fostul meu şef. Şi el prins între scrisul sefist şi cel jurnalistic. Am recunoscut în text ghimpii pe care-i văzusem şi când lucram împreună. Mici obsesii care devin fraze mari. Nu-i de aruncat (şi nu o zic din complezenţă), chiar e interesant, dar nu l-aş citi de mai multe ori. Ca un film bun, pe care nu vrei să-l mai revezi.

Am închis revista la colţ de stradă. M-am oprit la Poştă ca să-mi ridic coletul. Era cartea pe care o cerusem. Am zâmbit, am rupt ambalajul şi am deschis-o repede. Era ea, Sofia, personajul de succes al lui Gaarder. Pe drept, un şofer m-a claxonat îndelung, făcându-şi auzită părerea lui despre mine. Nu l-am contrazis pentru că nu mă uitasem unde calc. Intrasem în lumea ei, în Lumea Sofiei.

Incredibil!

Un cantautor guatemalez spunea, într-un frumos interviu, că cele mai bune cântece sunt mereu ultimele pe care le compune. Cam aşa păţesc şi eu cu jurnalele, memoriile şi corespondenţa. Cele mai interesante cuvinte sunt mereu cele citite recent. Cu câteva excepţii.

O autobiografie a sârbului Milorad Pavić m-a impresionat!

I have been a writer for two hundred years now. Long ago, in 1766, a Pavic published a collection of poems in Budim and we have considered ourselves a family of writers ever since.

I was born in 1929 on the banks of one of the four rivers of Paradise, at 8:30 in the morning, under the sign of Libra (ascendant Scorpio), or, according to the Aztec horoscope, the Snake.

The first time bombs rained down on me I was twelve. The second time I was fifteen. In between those two bombings I fell in love for the first time and was made to learn German under the German occupation. I also learned English secretly from a gentleman who smoked fragrant pipe tobacco. At the same time I forgot French for the first time (I was later to forget it twice more).

Finally, in a kennel where I had sought shelter from the Anglo-American bombing, an emigre Russian imperial officer started teaching me Russian from books of poems by Fet and Tyutchev, the only Russian books he had. Today I think learning languages was a kind of transformation into different bewitching animals.

I have loved two Johns - John of Damascus and John Chrysostom (the Golden-Tongued).

I have been far more successful at love in my books than in my life. With one exception, which continues to this day. In my sleep night sweetly clasped both cheeks.

I was the most unread writer in my country until 1984, after which I became the most widely read.

I wrote one novel in the form of a dictionary, a second in the form of a crossword, a third in the form of a clepsydra and a fourth in the form of a tarot book. I tried to be as little trouble to these novels as possible. I believe the novel is a kind of cancer - it lives of it’s metastasis.

To my astonishment, my books have already been translated 73 times into different languages. In short, I have no biography. I have only a bibliography.

Critics in France and Spain have remarked that I am the first writer of the 21st century, but I lived in the 20th century when innocence not guilt had to be proven.

I knew I should not touch the living with the same hand that had touched the dead in my dreams.

The greatest disappointments in my life have come from my victories. Victory does not pay.

I have not killed anyone. But they have killed me. Long before my death. It would have been better for my books had their author been a Turk or a German. I was the best known writer of the most hated nation in the world - the Serbian nation.

XXI century started for me avant la date 1999. when NATO airforces bombed Belgrade and Serbia. Since that moment the river Danube on whose banks I was born is not navigable.

I think God graced me with infinite favor by granting me the joy of writing, and punished me in equal measure, precisely because of that joy perhaps.

Dacă vă veţi trezi fără să vă doară nimic, atunci să ştiţi că nu mai sunteţi printre cei vii

fragment

Mă aflam într-un loc răcoros, era plăcut şi mă simţeam uşor ca un fulg - zice el. Viorile se chemau între ele, iar din suspinele lor puteai pune la cale chiar o poloneză, aşa cum jucătorii îşi înlănţuiesc mişcările într-o partidă de şah. E de ajuns să tulburi un pic sunetele, să le răvăşeşti. În sfârşit, intră Ungurul, proprietarul prăvăliei cu instrumente muzicale. Avea nişte ochi de culoarea zerului. Aprins la faţă de parcă se tot scremea să ouă, cu o bărbie ca un pântecel cu buricuţ. Scoase o scrumieră de buzunar, îşi scutură scrumul în ea, o închise la Ioc după care mă întrebă dacă n-am greşit adresa. Era un blănar lipit de el. Mereu greşeau uşa. La el nu mai intrase nimeni de şapte zile decât din greşeală. De fapt el nici nu avea uşă la prăvălie, ci pare-se, doar scârţâit de uşă, nici vorbă de uşă, ci de un soi de vitrinuţă cu mâner care se deschidea larg la intrarea în prăvălie prin care muşterii erau sloboziţi în odaia strâmtă. Îl întreb dacă nu cumva are o vioară pentru o micuţă domnişoară, ori poate un violoncel pitic, dar să nu fie prea scumpe.

Ungurul se întoarse vrând să revină în fundul dughenei unde răzbea o boare de papricaş. Atunci găina se iţeşte din pălărie, se porneşte pe cotcodăcit, dând de veste că a ouat. Ungurul luă oul cu grijă, îl puse într-un sertar, după ce mai înainte însemnă ceva pe el. Era vorba de o dată - 2.X.1982, iar eu îmi ziceam uluit că la acea dată se ajungea abia peste câteva luni. - De ce tocmai vioară sau violoncel? - mă întrebă el răsucindu-se către intrarea în odăiţa lui de după prăvălie. Aveţi discuri, radio, televizor. Dar o vioară, ştiţi ce-i aia o vioară? E ceva ca şi cum aţi începe de aici şi până la Subotica să araţi, să semănaţi şi apoi să seceraţi, şi asta an de an. E cam mult de arat la vioara asta micuţă, pricepeţi odată, domnule! După care îmi arată arcuşul pe care îl purta prins de cingătoare ca pe un paloş. Îl trase, apoi îi ciupi şuviţele de păr cu degetele sale înverigate cu inele cam până la unghii, anume parcă să i le susţină ca nu cumva să se împrăştie pe jos.

Aici se opri din vorbă şi-şi lăsă mâna în jos a lehamite, gata s-o ia iar din loc. Cui îi mai e de trebuinţă aşa ceva? mă întrebă el dând să iasă. Cumpără-i şi dumneata ceva acolo, ştiu eu, poate un câine. Eu mă încăpăţânez să stau în prăvălie, nu prea-s în apele mele din pricina îndărătniciei lui tălmăcită într-o zicere silnică şi dezlânată pe care o înghit ca pe o hrană săţioasă care îmi cade greu. De fapt ungurul stăpâneşte bine limba mea, deşi fiecărei propoziţii îi pune în coadă câte o zaharicală, o vorbă în maghiară care pentru mine este de neînţeles.

- Te du. domnule, şi găseşte-i o altă bucurie feţişoarei dumi-tale. Bucuria asta ar împovăra-o, i-ar pica prea greu. Ca orice bucurie amânată. Dusă cu preşul - mai zise el de după mirosul de papricaş. Şi câţi ani ziceai că are? — mă întrebă apoi apăsat. După care dispare, iar eu îl aud cum îşi schimbă hainele, pregătindu-se să iasă. Ii zic vârsta Gelsominei Mohorovicic. Şapte ani. El tresare la numărul ăsta ca atins de bagheta magică. îşi traduce sieşi în maghiară, normal că doar ştie să numere numai în maghiară, şi o boare ciudată se lăbărţează în odaie, o adiere de cireş, o mireasmă care îi schimbă cheful. Apare cu o lulea de sticlă în gură din care soarbe cireşată. Taie în fugă prăvălia, apoi ca din neatenţie mă calcă pe picior în 104 timp ce desfată din husă un violoncel mic, de copil, pe care mi-l oferă, stând mai departe pe piciorul meu, dovedindu-mi, nu-i asa, cât de strâmt era la el. Eu stau locului şi fac pe prostul, ca şi el de altfel, numai că el o face pe socoteala mea, iar eu în paguba mea.

- Luaţi-l pe ăsta - zice - e dintr-un lemn mai vechi decât dumneata şi decât mine laolaltă. Şi lacul e bun... De fapt, ascultaţi! Şi îşi trece degetele peste strune. Violoncelul scoate un sunet împătrit, el îşi ridică talpa de pe piciorul meu, ca şi cum acordajul îţi uşurează toate neajunsurile de pe lume.
- Auziţi? - mă întreabă. Fiecare coardă le conţine pe toate celelalte. Dar ca să poată fi auzite, se cer ascultate patru lucruri deodată, iar noi suntem prea leneşi pentru aşa ceva. Auziţi? Auziţi sau nu'? Patru sute cincizeci de mii, îmi traduce el preţul din maghiară, iar suma tradusă mă păleşte cu leuca în cap. De parcă îmi citise buzunarul. Taman cât aveam la mine. De mult puşi la o parte anume pentru Gelsomina. Ştiu, nu era un purcoi de bani, dar eu abia de-i strânsesem şi pe ăştia în trei ani de zile. îi zic radios că-l iau.

Legenda pasiunii defuncte

(...)
Le contempla cu duioşie -prinse-teama
Le mîngîia pe pieptul moale şi gălbui.
Şi tresărea de duioşie dîndu-şi seama
Că are-o viaţă în puterea lui.

El le prinde doar ca să le elibereze
Legîndu-le de gît un şnur vopsit frumos;
Le urmărea apoi cum zboară-n curbe treze
Mişcat de gestu-i larg şi generos.

Dar cea mai mîndră rîndunică îşi închise
În palma aspră ochiul cald şi îngrozit
Atît de intim libertatea îşi iubise
C-a refuzat eliberarea. A murit.
(...)


Nicolae Labiş

Note de jurnal

11 martie 1992

Profa de engleză a dictat:
"Din punct de vedere social, sfîrşitul tragic al lui Tess reprezintă condiţia tristă a vechii ţărănimi, distrusă fără scrupule de burghezia infiltrată în sec al XIX-lea în Anglia".

Colegii au început să râdă cu captele întoarse spre mine. Cred că profa ştia că mulţi mă strigau "burgheza" fără ca eu să fi aflat vreodată motivul. Am simţit că mi se urcă sângele în cap şi cu viteza aeronavei coboară în tălpi. Aş fi aruncat călimara de cerneală în capetele lor, dar aş fi irosit-o. Profa i-a lăsat să râdă până când larma a început să o enerveze pe ea. Între timp eu gândeam lovitura. Paloşul meu e stiloul. Vor simţi ei lovitura.
"În cele din urmă Tess îl omoară în disperare pe omul care i-a ruinat viaţa şi pleacă cu soţul ei, care a fost înstrăinat de ea pentru mult timp"

Răgazul şi singurătatea. Ready made

Mi-am dorit să creez o rubrică de genul Ready made din Dilema veche, dar n-am apucat. Acum, mă gândesc că am un bun prilej de a începe. Andrei Pleşu ne oferă două definiţii superb scrise.

Singurătatea e materia primă a reflexivităţii şi a construcţiei de sine. „Dumnezeu – s-a spus – e ceea ce fiecare ştie să facă cu propria sa singurătate”. Nu se poate trăi prin aglutinare, nu se poate supravieţui interior în condiţia unei sociabilităţi perpetue. Sfârşeşti, inevitabil, prin a-ţi pierde chipul, prin a deveni un ins statistic. Orice om are nevoie (chiar când nu-şi mai dă seama) de episodul nutritiv al unei confruntări solitare cu adâncul şi cu înaltul său, cu terorile sale, cu portretul său, cu unicitatea destinului său. Nu întâmplător, în închisorile Chinei comuniste, una din torturile cele mai redutabile era anularea completă a singurătăţii: condamnatul era, clipă de clipă, însoţit (de fapt încolţit) de o prezenţă tăcută dar tenace, o prezenţă programată să excludă orice posibilitate a intimităţii şi a solilocviului.

Răgazul e valorificarea intensă a non-activităţii. E înlocuirea eficienţei prin plăcere, savoarea decuplării, capacitatea de a te lăsa absorbit de respiraţia lumii, fără să i te opui, fără să intervii cu deprinderile proprii în metabolismul ei. De la gratuitatea hobby-ului până la experienţa totodată subtilă şi simplă a vidului, răgazul e recuperarea identităţii tale reale, neconjuncturale, eliberate de obligaţii, utilităţi şi urgenţe. O ieşire igienică, pe verticală, din registrul actualităţii. Cu alte cuvinte, un moment de libertate. Fără complementul răgazului restaurator şi fără vaccinul singurătăţii, munca recade în semnificaţia ei originară: aceea a pedepsei meritate, după derapajul păcatului originar.

Fugi أدريانا

Când remuşcarea îşi înfige colţii în mine, ştiu că se va rupe bucata aceea, în acelaşi fel în care se sfărâmă carnea în dantura unui câine dresat să muşte. Am spus cu voce tare ceea ce trebuia să tac. Am atras privirile şi vorbele critice asupra unei persoane, de care, culmea!, îmi pasă foarte mult. I-am făcut rău pentru că a greşit, iar eu am sărit ca arsă, atrăgând pedepse, deşi nu asta vroiam. Dar n-am ştiut să ma abţin şi n-am învăţat să tac. Acum îmi urlă sufletul, iar remuşcarea muşcă din mine cu colţii încleştaţi.
Apoi am plecat. Am fugit. M-am retras printre cărţi. Am căutat o cale de evadare şi am ajuns să ţin în mână o carte pe care o mai citisem.

L-am reîntâlnit pe fugar. Unul, care ţinând în mână o minge de baschet, şi-a conştientizat ratarea, poziţia de misfit, de outsider. L-am recitit răzvrătindu-se prin fugă de propria dramă, de propria laşitate. L-am urmărit cum caută să aparţină cuiva, să simtă căldura unui loc, ce-l recunoaşte şi îi dă identitate. L-am văzut fugind în cerc, cu privirea mereu întoarsă către familia pe care o părăseşte, pentru că nu o mai simte a lui. I-am simţit remuşcarea, frica, dorinţa de găsi o lume "care să miroasă altfel". Am închis Rabbit, Fugi după 50 de pagini, am privit fulgii de nea pe geam şi-am reţinut:
- Să ştii, spune, singura cale ca să ajungi undeva, este să te hotărăşti încotro vrei să ajungi.

Am deschis carnetul să o notez şi am găsit: أدريانا

Sabina para siempre

Pentru sufletul meu ONLY... şi pentru cei care înţeleg